Aventuri in Europa -12
January 17th, 2010
Dupa ce am deschis ochii, dimineata, am vazut cel mai spectaculos peisaj. In partea stanga a caii ferate se intindea un platou presarat pe ici colo cu cate un petec de zapada. In partea dreapta se vedea soseaua, la vreo 200 de metri sub calea ferata, intr-o vale delimitata de un munte imens. Calea ferata serpuia pe platou, printre numeroase tuneluri, lasand in urma cascade si rauri involburate. Pana am ajuns in Fauske nu mi-am luat privirea de pe fereastra. Desi imi era inca somn, nu am putut sa mai inchid ochii de atata frumusete. In Fauske trei sferturi dintre calatori au coborat. Pentru ca la Bodo se termina calea ferata, doar de aici se pot lua autobuze care merg mai departe, spre Tromso. Se pare ca spre destinatia mea finala nu erau prea multi doritori.
Jumatate de ora mai tarziu paseam pe peronul din Bodo, un mic orasel industrial, si ma grabeam spre port, sa prind feribotul de dimineata. Docul de la care pleca acesta este chiar peste drum de gara asa ca nu am mers prea mult. Cand am ajuns feribotul tocmai sosise iar masinile debarcau. Biletul l-am platit cu cardul, direct la intrarea pe vas. Nici acum nu imi vine sa cred cat de avansati sunt norvegienii cand vine vorba de plata cu cardul… mi se pare uluitor ca poti sa-l folosesti in the middle of nowhere, pe un aparat mobil de scanat banda magnetica.
Feribotul era mititel (foarte mare la momentul initial, avand in vedere ca era prima mea calatorie cu un vapor), cu doar doua punti interioare si doua exterioare. Prima data mi-am luat un sezlong si m-am asezat pe puntea cea mai de sus, dar dupa jumatate de ora de dardait am preferat sa intru inauntru. Nu am stat inauntru mult timp insa… la un moment dat cineva a intrat inauntru tipand “whale, whale”. Am iesit pe punte in timp util cat sa mai vad balena dand din coada de trei ori. Unii oameni platesc o gramada de bani pentru acest lucru. Eu am vazut-o gratis !
90 de kilometri si trei ore mai tarziu aveam sa ajung in sfarsit in punctul cel mai nordic al calatoriei mele: insulele Lofoten ! La 250 de kilometri nord de Cercul Polar, insulele Norvegiei, necunoscute pentru majoritatea oamenilor, alcatuiesc un paradis pentru caldurile de nesuportat ale Europei.
Combinatia de munti stancosi, fiorduri cu apa cristalina si rece, pescarusi rebeli, vegetatie neatinsa de mana omului, casute pescaresti vechi si rosii si temperatura scazuta de aproximativ 13 grade in luna iulie fac din aceste insule o destinatie mai mult decat exotica. Odata ajuns acolo, simti ca intr-adevar ai pasit in rai si nu mai vrei sa pleci ! Oamenii sunt calzi, soseaua care leaga micile satuce unul de altul este aproape pustie iar putinii turisti veniti sa se bucure de spectacolul naturii sunt veniti ori cu campere ori cu corturi. Sa inchiriezi o casuta pescareasca este foarte scump, pretul pornind de la 80 de euro pe noapte. Eu am stat in singurul hostel din zona de sud a insulelor, in localitatea A. Desi era plina vara si plin sezon, am fost singura in tot hostelul. Intr-o singura noapte a fost ocupata inca o camera. Camera in care am stat eu era chiar deasupra brutariei asa ca dimineata ma trezeam in miros de paine calda.
Dupa ce m-am cazat si mi-am lasat rucsacul in camera am plecat sa fac o mica plimbare prin satuc. Vorba vine “satuc” pentru ca in afara de un magazin, un restaurant, o brutarie, un hostel, un magazin de suveniruri cu posta si o parcare nu existau decat vreo 10 case in care chiar locuia cineva. In rest, pe malul apei erau cateva casute de inchiriat. Tot satucul “A” era de fapt un muzeu al barcilor asa ca peste tot erau expuse exemplare care dintre care mai deosebite. In prima parte a zilei m-am aventurat in partea de jos a satului, spre apa.
Spre seara, am ales alt drum si am ajuns pe un platou unde asfaltul se termina. Urmau stanci si un golf in care curajosii faceau baie. In zare se vedea ultima insula a arhipelagului Lofoten. Platoul era insa imens. Mi-a placut atat de tare faptul ca dintr-o data soseaua se termina incat am numit aceasta parte a insulei “end of the road”.
Am ajuns inapoi la hostel in jurul orei 1 am. Pe lumina. De ce ? Pentru ca am avut norocul sa prind fenomentul de “soarele de la miezul noptii”. In aceasta perioada a anului, soarele nu apune niciodata. Reversul sau este noaptea polara, cand o luna de zile soarele nu rasare deloc. Noaptea am dormit cu masca de ochi pentru ca imi era imposibil sa adorm in camera luminata de soare.
Filed under: Fotografii, The big journey, Travel
January 21st, 2010 at 1:42 pm
woow,ce minunatii!bravo dennda!
ma bucur pt acest post superb,excelente pozele!
bafta in tot ce faci ,
sa ai un AN 2010 plin de bucurii si liniste in suflet!
pupici!