Sustin:

Question

April 10th, 2011

How far are you willing to go for your dreams ?

Photobucket

Filed under: Aiurea, Personal | 1 Comment »

Unnerved

March 24th, 2011

I was thinking the other day about life and I was wondering what’s the point of fighting and investing in ourselves if the paths we follow make us decide between our dreams and our souls. It’s funny and ironic in the same time how our so called “life” is playing us on it’s fingers, making us believe, hope and fight for… what ? What if everything is just destiny and our faith is decided way before we are even born ? And how anyone can be happy while struggling to touch happiness ?

There are people who dream, people who fight, people who let go, people who go as it is and people who don’t care. Every single one of us was born on a certain channel that helps communicate with people that are on the same frequency but can’t possible understand others. The capability of the brain to cope with inferior ranks is almost impossible, same as the converse. That’s why as higher as your level is, as less happy you’ll be. Special people, creators, were never understood by the masses. Brilliant minds are always marginalized. The equations is quite simple, as far as I realized. As much you invest in yourself and fight hard for higher aspiring as less happier you’ll be. Knowing things and being able to think logically will make you ask yourself more and more questions that in the end can never be answered. And it’s logical cause it always happened like this, as long as this world’s been here. How else would us have evolved ?

Sometimes I wonder how’s best… to be ignorant and happy or to care but in the aim for happiness to be a failure ? And this is questionable also because failing can have different connotations depending on the level you’re at. I look around every day and I see simple faces doing same things every day, caring for nothing but themselves. For them, happiness is so simple… they don’t have existential problems cause they can’t think beyond their own life. They don’t care about being complete cause they don’t know what that means.

Sometimes I wonder why I think so much and why I try to find answers that don’t exist… I see fantastic things with the eyes of my mind that I wish to turn into reality. I tend to take a peak into the future and see myself exactly as I dream to be. I don’t believe in coincidence and I think that everything happens for a reason. We are our own destiny and our job is to gather all the courage in us and start making steps for creating a better future ! Our future, bright and sunny, where happiness is in the simple smell of a hyacinth, or in the shiny sunny beam touching our face, or in the dew playing in the grass beneath our bare feet.

I wish choices would never be as hard as they are right now. How can anyone choose between his soul and his dreams ? And why do we need to go from agony to ecstasy and back when we want something ? The equilibrium of the world, the ying and yang, the sun and the moon… it’s never the same. Harder for some, easier for others. And as strong as you are, the bigger the storm you’ll get caught into will be.

So in the end… where’s all the fun ?

Filed under: Aiurea | No Comments »

Remedii

February 12th, 2009

O picatura de ploaie in desert…. o raza de soare ce strapunge cei mai densi nori si ajunge pe pamant sa mangaie capsorul ghiocelului primavara…. un boboc de trandafir ce isi desface petalele in fata ta…. o melodie la radio ce vine exact la timp ca sa-ti aline sufletul…. un zambet ce incalzeste o dimineata rece de iarna… perechea de ochelari gasita dupa doua zile de cautari disperate…. aparitia curcubeului dupa o furtuna ce parea ca nu se mai termina…. un val ce se scurge pe plaja pustie iarna… o ciocolata oferita unui copil sarac…. vocea plina de bucurie a unui vechi prieten…. o gresala intampinata cu un suras… o bere rece intr-o zi torida de vara…. cantecul ratacit al unei privighetori ramase peste iarna…. plimbatul de unul singur intr-un hipermarket la o ora matinala, cand nu e aproape nimeni…. un film bun acompaniat de o cana de ciocolata calda cu biscuiti inveliti in ciocolata…. mirosul unui parfum de firma pe bluza ta… o poveste din copilarie citita din nou acum…. un powerpoint cu catelusi care iti transmit cu totii sa zambesti…. o floare primita de la un om pe care nu il suferi…. o muzica buna in semi-intunericul unei camere pustii… un apus de soare incandescent…. o singura stea vizibila pe cerul inorat… o dezbatere filosofala despre sensul vietii… un vis visat cu ochii deschisi… o partida de biliard castigata incontestabil… un accest fracez ce iti gadila simtul auditiv… o voce calda ce vine din aparatul de radio, care pare ca iti vorbeste doar tie… un mail primit de la un amic de care nu mai stiai nimic de ani de zile…

Un zambet, un suras, o privire, un gest, un sunet, o atingere….

Filed under: Aiurea | 1 Comment »

Doi trecatori

February 10th, 2009

Mi-am amintit astazi ca nu am scris pe blog despre un episod foarte ciudat si interesant in acelasi timp. Veneam de la Eurovision. Era tarziu si prinsesem unul dintre ultimele metrouri. Afara ploua si n-aveam chef sa merg pe jos, asa ca m-am oprit in statia lui 41. Dar as, tramvaiul nu se sinchisea sa-si fara simtita prezenta. Deodata, langa mine apare el ! De data asta purta o geaca rosie, avea un sac plin de paini in spate si tinea o bere Guiness in mana dreapta. M-a intrebat daca stau de mult in statie. Am zambit in gand si i-am spus ca nu. A replicat ca in sens invers trec mai des. I-am raspuns din nou ca asa e seara, vine foarte greu.

“Si, la ce esti ?”

“La jurnalism.”

“Ahaaa…. zi, stii de matusa Tamara ? Spune-mi repede ! Da’ repede ! Ce-i cu matusa Tamara ?”

Am inceput sa rad. I-am spus. Intre timp a venit si tramvaiul. O statie, cat am avut de mers, mi-a povestit despre cum s-a intalnit el cu CTP si cu Nastase. M-a intrebat daca vreau sa raman in tara. I-am raspuns ca nu. A inceput atunci sa-mi spuna despre vizita lui in Rusia, dar l-am intrerupt si i-am spus ca eu trebuie sa cobor.

“Ba nu ! Eu trebuie sa cobor !”

Asa ca am coborat amandoi. Am mers pana la semafor, dupa care am ramas acolo vreo 15 minute. Era fascinant tot ce-mi povestea. La un moment dat mi-a spus: “Imi place ca tu n-ai fugit ! Toata lumea e grabita, le e frica de mine !”. Am zambit. Cum sa fug cand eu de fapt il cautam de mult, cand nu mai speram sa-l vad vreodata pe acest om de poveste ? Desi drumurile noastre s-ar fi despartit la acel semafor, a decis ca ma conduce acasa, desi i-am spus ca nu stau chiar asa aproape. Pe parcurs ce inaintam imi descria locurile prin care treceam… dar nu imi spunea ce vedeam si eu, ci cum arata cartierul acum 40 de ani !

“Uite, vezi casa aceea cu cosul aproape daramat ? Acolo, la etajul intai, am locuit eu ! Aia e casa copilariei mele. Si uite, aici statea Florin, cu care bateam mingea toata ziua. Ah ce vremuri. Eu stateam la numarul 22. Ce chestie… acum vad ca si Florin statea tot la numarul 22 ! In partea cealalta e scoala la care am invatat.”

“Si tata a invatat acolo !”

“Eee, eu sunt mai mare cu vreo 16 ani ! Uite, in josul strazii era un deal. Nimic construit. Si acolo era o tasnitoare. Iar la tasnitoarea aia, in fiecare dimineata, venea Veronica. Ce fata Veronica asta !”

Nu mi-a fost teama de el nici macar o secunda. Si cred ca si-a dat seama de acest lucru. Se purta atat de natural, povestea cu atat de mult entuziasm, gesticula, radea. La un moment dat i-am spus ca l-am mai vazut in metrou. A ras si mi-a zis ca merge foarte rar cu metroul si ca n-a mai fost din vara sau din primavara. Nici n-am simtit cum a trecut timpul si cand am ajuns pe strada mea. Intotdeauna am avut o afinitate spre istoria secolului trecut. In seara aceea am vazut prin ochii altcuiva acele vremuri… Si le-am vazut atat de clar..

Nici nu stiu cum il cheama… mi-a spus doar ca il gasesc in cimitir si ca e unul dintre cei mai mari gravori in granit din tara. As fi stat toata noaptea sa-l ascult. Nu conta ca ploua, nu conta ca mi-era frig, nu conta ca din cand in cand mai trecea cate-un om care se uita urat.

A disparut la fel de brusc precum a aparut… mi-a lasat insa o multime de noi intrebari si mi-a intarit setea de a descoperi lumea, poveste cu poveste. Nu stiu din ce poveste a coborat si in ce poveste a plecat mai departe. Nu stiu daca o sa-l mai intalnesc vreodata. Uneori ma intreb daca a fost real, dar dat fiind ora la care am ajuns acasa, sigur a fost.

Filed under: Aiurea, Personal | 4 Comments »

I know Saint Peter won’t call my name

February 10th, 2009

De cateva zile ma tot lovesc de expresia “there’s nothing wrong with you, it’s the others incapability to understand” si parca acum, dupa toata agitatia de saptamana trecuta, are mai mult sens ca niciodata. Culmea, pana si filmele la care m-am uitat in ultimul timp au o secventa in care apare acest mesaj, direct sau indirect. De fapt, in seara asta as fi vrut sa scriu despre “Milk”, un film exceptional in care Sean Penn face un rol de milioane, dar inca nu este cazul. Recomand filmul tuturor, dar mai ales celor care nu sunt open minded. E un punct de vedere diferit ! O sa revin insa cu discutia mai aproape de premiile Oscar.

Ma gandeam astazi cat de mult imi place uneori sa merg cu autobuzul… mai ales dimineata, cand e aproape gol. Imi place sa ma asez in spate si sa ma uit pe geam, cu castile in urechi. Ok, azi poate am exagerat cu volumul dar testam noile casti (pe care le-am luat din lipsa de altceva, de care eram foarte nemultumita pana in momentul testarii, cand mi-am dat seama ca a fost cea mai buna investitie !).

Cateodata imi plac si blocajele din trafic. There’s no hurry asa ca, de ce nu ? Tin minte ca intr-o zi am luat 104-le de la Eroilor si m-am dus pana la capatul celalalt. Am stat jumatate de ora in trafic pe Splai dar am avut timp sa observ, sa vad si sa ma gandesc. In agitatia zilelor noastre visatul cu ochii deschisi se pare ca a devenit un lux de care nu mai avem timp.

Ma gandesc din ce in ce mai serios sa-mi schimb traseul pentru calatoria pe care o planuiesc in vara. Daca pana acum alesesem varianta simpla, anume intoarcerea de la Dublin prin sudul Europei, acum ma bate gandul sa iau feribotul si sa ma opresc in Norvegia, la Bergen. De-acolo sa plec mai departe spre Oslo, Stockholm, Helsinki si Sankt Petersburg. Poate si Moscova… Crazy, right ? Dar in fond, de ce nu ? Se spune ca nordul Europei este cea mai frumoasa parte a continentului. Fiordurile Norvegiei, insulele Suediei, lacurile Finalndei, rafinamentul Rusiei… e altceva decat Spania, Italia, Croatia, Grecia… Iar eu, in postura turistului care cauta povestea locului si nu se multumesc doar cu vazutul, as alege fara ezitari varianta nordica, desi asta presupune dublarea bugetului. Toata lumea stie cat de ridicat este standardul de viata in tarile nordice !